DIALOGURILE IPPASE

EDUCAȚIA, QUO VADIS ?

 

Acad. prof. univ. emerit. dr.

Păun Ion OTIMAN Dr.h.c. multpl.

Î: Este bine cunoscut faptul că unul dintre rolurile majore ale Academiei Române este acela de a fi participant activ la viața societății românești, întrucât toți membrii acestui for științific sunt personalități excepționale și depozitarii unui bagaj de cunoștințe și experiențe, pe care l-aș numi „tezaur de cunoaștere”, ce trebuie valorificate în interesul societății. Evident că domeniile educației și cercetării științifice reprezintă arii de interes și de expertiză pentru acest for științific, cu atât mai mult cu cât educația a fost declarată prioritate națională. În contextul transformărilor apărute în societatea globală în ultimele decenii, care este părerea dumneavoastră, domnule Academician, cu privire la rolul educației în dezvoltarea societății?

R: Izolarea îndelungată a României de lumea civilizată și de Europa occidentală a cauzat apariția unui decalaj major între învățământul european (și mondial) și cel românesc, mai cu seama în domeniul conceptului, filosofiei flexibile și elastice a sistemelor educaționale, mobilităților, mentalităților, compatibilizării şi al dotărilor necesare procesului didactic și de cercetare științifică. Dacă în anumite domenii, mai cu seamă în planul pregătirii teoretice, învățământul românesc, într-o oarecare măsură, a „ținut pasul” sau a încercat să mențină un decalaj acceptabil, în schimb în multe domenii și aspecte concrete ale tehnologiei didactice și de cercetare trebuie să recunoaștem că este necesar un imens efort de compatibilizare al învățământului, în general, și a celui superior, în special, din toate punctele de vedere, cu sistemul educațional european și mondial.

Aprecierea pe care nu puțini dintre noi o fac, pornind de la reușita profesională a unor elite care s-au format în învățământul românesc în perioada comunistă, că am avut și înainte de 1990 un învățământ performant, cred că trebuie nuanțată şi reconsiderată. Știm cu toții că mulți, foarte mulți români, inclusiv foști colegi sau studenți din universitățile timișorene – medici, ingineri, profesori, economiști, arhitecți, juriști etc. nu profesează în specialitatea în care s-au format în România, cei mai mulți ocupând  „job-uri” mult inferioare pregătirii conferite de diploma obținută în țară. Nu este necesar să exemplific, pentru că sunt cunoscute aceste cazuri.

După 1990, a urmat o „explozie”, o extindere haotică a învățământului universitar românesc, până la un punct firesc. Legislația universitară adoptată după 1990, inconsecvențele în aplicarea acesteia, au determinat „multiplicarea” galopantă, necontrolată a numărului „universităților”. Astfel, într-un timp scurt, de circa 10-15 ani, s-a ajuns ca în România să funcționeze peste 100 de universități (circa jumătate de stat și jumătate private), iar numărul studenților a crescut de peste 10-12 ori. Creșterea numărului de studenți a reprezentat o necesitate având în vedere extrem de redusa „intelectualizare” a societății românești din perioada comunistă (60.000 studenți la 22 milioane de locuitori, respectiv 270 studenți la 100.000 locuitori, față de media europeană de circa 3500 studenți/100.000 locuitori). Această creștere necontrolată, rapidă (de la 60.000, în anul 1989, la circa 600.000 studenți, în anul 2010, când s-a atins cifra maximă), produsă într-un timp extrem de scurt, a determinat apariția „unui contingent masiv” de cadre didactice, asupra calității academice a multor dintre aceștia, din decență, nu mă pronunț. Considerăm că aceasta este cauza principală a „diluării” calitative a învățământului universitar actual. În consecință, este necesară o reformă structurală și calitativă urgentă, o nouă arhitectură a universității românești.

Generația mea (care a văzut cu ochii săi drama elitelor românești ce au contribuit la modernizarea României, care au suferit cumplit și au murit în închisorile comuniste și la canal, fără lumânare, fără cruce și fără înmormântare creștinească)  s-a format în perioada comunistă, cu deformări și tare (multe dintre ele prezente în societate și după 1990, până azi) care s-au întipărit în genetica noastră individuală și socială. Generația mea nu a reușit, asemenea predecesoarei sale interbelice, să genereze elite care să se implice, fără rezerve, în atât de necesara operă de reconstrucție, întâi morală, apoi economică, socială și juridică a țării de azi. Din onestitate, dar și din naivitate, cei mai mulți intelectuali de valoare și de onoare din generația mea, crezând că vor fi auziți și mai ales „ascultați”, au folosit, ca predilecte, formule de tipul  Apel către lichele sau al Proclamației de la Timișoara, cerând, decent și elegant, ca  toți cei care au contribuit la starea politică, economică și socială a României din perioada comunistă să se retragă de pe scena politică postdecembristă.

Î: România post-decembristă pare a fi într-o tranziție continuă. Acumulările calitative și cantitative obținute în anumite perioade sunt anulate, periodic, de măsurile cu iz politic sau de factori neprevăzuți, așa cum este în prezent pandemia determinată de noul coronavirus COVID-19. Așteptările cetățeanului ca societatea românească să atingă mult râvnitul standard al lumii democratice occidentale par a fi deșarte. Părem a nu ști spre ce ne îndreptăm, deși primele gânduri ale oricărui cetățean sunt legate de calitatea României de stat membru al NATO și al Uniunii Europene. Tot mai multe voci aduc în spațiul public tema „crizei morale” în care se găsește România. Cum educația este un domeniu important al vieții societale,  tema „criza educației” este omniprezentă și este considerată responsabilă, în mare parte, de ceea ce se întâmplă, astăzi, în societatea românească. În ce direcție credeți că se îndreaptă sistemul de educație din România?

R: De la apariția primei universități, cu aproape un mileniu în urmă, în anul 1088, la Bologna, și până acum, la trecerea într-un nou secol și mileniu, universitatea a constituit comunitatea academică de primă importanță pentru societatea omenească, jucând un rol determinant în domeniul cunoașterii, progresului și evoluției științifice, economice și sociale. Spațiu eterogen, multicultural, interdisciplinar, câmp de interferență a principalelor idei – forță ale cunoașterii, loc în care se reunesc cei mai evoluați actori ai societății umane – profesorii, cercetătorii și studenții – a reprezentat, dintotdeauna, cadru de generare de noi cunoștințe, de dezvoltare a gândirii, de formare și performare al purtătorilor de competențe, competitivitate și cooperare. Totodată, comunitatea academică universitară a generat şi continuă să genereze, în acest univers entropic care este societatea umană, mari mutații politice, economice, sociale și juridice, fiind, în majoritatea cazurilor, locul în care s-au plămădit cele mai multe idei revolute, dar, din păcate, și involute, spațiu care a germinat mari dinamici sociale. Este necesar să amintim însă, în acest context, că universitatea nu a constituit numai locul unde s-au făcut marile experimente generatoare a nenumărate descoperiri, ci a reprezentat, în același timp, și obiectul a multiple experimentări educaționale. În decursul timpului, s-au experimentat și au fost adoptate diferite modele, tipuri și structuri ale universității cu scopul clar de a găsi soluții optime pentru procesul didactic și științific din interiorul sistemului universitar. Era firesc ca, după anul 1989, în condițiile libertății academice, a libertății de opinie și exprimare, ca și universitatea românească – multe decenii încremenită – să caute soluții de adaptare și compatibilizare. Dacă acceptăm cu relativă ușurință, uneori formală, necesitatea unei reforme universitare profunde, îmi este teamă însă că, datorită conservatorismului nostru funciar, abordarea acesteia a început și continuă să se facă cu sfială, cu neîncredere şi de ce să nu recunoaștem, nu de puține ori, și cu teamă.

Este, fără putere de tăgadă, confirmat faptul că parcurgem în România (dar nu numai) o anumită perioadă de inconsecvențe, căutări, pe care o caracterizăm drept „criză a educației”, căreia îi atribuim responsabilitatea crizei generale a societății românești. Indiferent de sistemul macropolitic, economic și militar (UE, NATO) căreia îi aparține țara, elementele definitorii ale evoluției naționale aparțin, în marea lor majoritate, strategiilor proprii de educație, de formare, de management și administrație. Cred că starea actuală a societății românești, în cea mai mare măsură, este determinată de absența predictibilității, a unui vector educațional strategic pe termen mediu și lung și în mai mică măsură unor factorii „neprevăzuți”, temporari, cum este cazul, acum, a pandemiei de coronavirus.

Î: Am putea concluziona, domnule Academician, că învățământul românesc actual este produsul reformelor din domeniu, începute în anii 90, caracterizate de măsuri, uneori inedite și contradictorii, unele anulându-se reciproc, puternic amprentate de personalitățile aflate la conducerea ministerelor de resort. Cum vedeți dumneavoastră, din perspectiva profesiei de dascăl, de fost rector și de reprezentant de frunte al celui mai important for științific românesc reformele din domeniul educației?  

R: Analizând, în competiție și comparație internațională, starea actuală a universităților din România, dispersia regională, fărâmițarea domenială, finanțarea învățământului superior și destinația fondurilor pentru cercetarea universitară, performanțele științifice, calitatea, eficacitatea și poziția universităților noastre în clasamentele universitare europene, în opinia mea, situația universităților românești este mai mult decât precară. Prin urmare, este absolut necesară o reformă profundă a  universității românești, atât din punct de vedere structural cât și funcțional.

Din analiza clasamentelor (topurilor) internaționale, se desprinde evident faptul că în top 100 se află 96 universități complexe de tip metropolitan-comprehensiv și numai patru universități domeniale (Ecole Polytechnique Federale de Lausanne, ETH Zürich, Massachusetts Institute of Technology (MIT), California Institute of Technology (CIT-Caltech)). Universitățile din Top european 100, 200 și chiar 500 provin, în general, din țări europene occidentale care au masă critică calitativă și cantitativă evidentă, în care se alocă peste 6% din PIB pentru educație și 1,5-2,8% pentru învățământul superior. Aceste universități se plasează pe poziții academice superioare deoarece finanțarea se ridică la peste 200.000 €/staff (comparativ cu 3200 €/staff în România) și 15.000-12.000 €/student (față de 2000 €/student în România). În aceste universități, din fondurile financiare totale, se alocă peste 40% pentru cercetarea științifică (față de 10-12% în România).

În România factorii structurali negativi ai calității, performanței sunt reprezentați de alocarea extrem de redusă (cea mai de jos din Europa) pentru educație și cercetare, unde ponderea costurilor aferente staffului neacademic este mult prea ridicată, determinată de numărul exagerat al personalului administrativ (în cazul Timișoarei universitare stafful administrativ reprezintă 32,4%, enorm de mult față de 8-10% în universitățile europene), precum și de structura defectuoasă a cheltuielilor destinate procesului propriu-zis de învățământ, unde ponderea cheltuielilor de personal depășește 50%, cheltuielile aferente problemelor sociale studențești ajung la 20-25% din totalul cheltuielilor, iar procesul academic propriu-zis (aparatură, consumabile, documentare-informare, amortismente) consumă o parte nepermis de redusă din cheltuielile aferente, cazul Timișoarei universitare fiind elocvent. Pe lângă acestea, universitățile românești, cu puține excepții, au un număr prea mic  de studenți (circa 5000-6000 studenți, în medie pe o universitate și 400-500 cadre didactice), comparativ cu 35000-40000 studenți și 4000-4500 staff în universitățile de top. Și din acest punct de vedere, universitățile românești se află cu mult sub masa critică minimă necesară unei performanțe academice acceptabile.

La structurile deficitare, dimensiunile reduse și mai cu seamă finanțările actuale precare, universitățile noastre, cu rarisime excepții (4-5 universități din cele peste 100 ale României), nu întrunesc condițiile minime necesare pentru a fi competitive în activitatea științifică. Mai în toate cazurile, este absentă sau limitată, cea mai importantă caracteristică a competitivității, pluri și transdisciplinaritatea.

Pentru a concretiza gândurile și ideile de reformare ale Universității pe modelul universitar comprehensiv, complex,  voi prezenta, în continuare, câteva puncte de vedere personale cu privire la adaptarea structurii acestora, rezultate din experiența internațională a universităților de top.

Referitor la masa critică necesară structurii unei universități metropolitane, din experiența țărilor care au trecut prin acest proces de reformă și care se plasează în Top 100, 200 sau (măcar) 500, rezultă următoarele:

– în structura complexă a domeniilor (specializărilor) de licență, masterat și doctorat sunt cuprinse științele fundamentale, IT, științele socio-umane, literele, științele vieții și ale mediului, științele inginerești (tehnice, agroalimentare, silvice), domeniile vocaționale etc.;

– în finanțarea cercetării științifice universitare prin competiție deschisă (caracteristică universităților de cercetare) este preponderentă (40-50%);

– alocarea pentru învățământ a minimum 6% și pentru cercetare a minimum 1,5% din PIB;

– cheltuielile finanțate public și privat se situează la minimum 200.000 €/staff și 12.000 €/student;

– dimensiunea fizică este de minimum 35.000-40.000 studenți și 4000-4500 staff, din care maxim 8-10% stafful neacademic, în fiecare unitate.

Consider că, în cazul în care România are în vedere intenția de a compatibiliza în viitor învățământul nostru universitar cu cel european (în care, de fapt, după aderarea la UE și la Declarația de la Bologna, ne aflăm), este necesar să cunoaștem şi să ne înscriem în principalele direcții de evoluție ale învățământului european. În opinia mea, se pune problema restructurării universităților românești, în sensul concentrării acestora, așa cum au înfăptuit majoritatea țărilor europene, performant universitar și academic, de la 49 universități de stat, în prezent, la un număr maxim de 10-15 universități în țară. Acest proces trebuie pregătit temeinic, atât din punct de vedere conceptual, structural şi motivațional, cât şi juridic, legislativ.

Ideea școlii (universității) metropolitane, comprehensive, multiculturale, plurilingvistice, interetnice, îndreptată spre universalitate inter și transdisciplinaritate este ideea – simbol a contemporaneității și a viitorului, este ideea fundamentală a calității mediului academic contemporan spre care trebuie să tindă și universitățile românești.

 

                                                                           Timișoara,

                                                                        10 Aprilie 2021

 

Prof. univ. dr. Radu MUNTEANU

 Î: Domnule Profesor, aveți o carieră de peste cinci decenii în învățământul superior clujean, începută ca inginer de cercetare (timp de trei ani), după care ați parcurs toată scara ierarhică a gradelor didactice, de la asistent până la profesor universitar habilitat. Acumulările obținute, prin specializările pe care le-ați urmat în țară și în străinătate, v-au permis ca imediat după îmbrăcarea hainelor democrației de către România, în anul 1990, să accedeți în funcții importante în învățământul tehnic clujean, fiind decan al Facultății de Electrotehnică între anii 1990-2004, rectorul Universității Tehnice din Cluj-Napoca între anii 2004-2012, iar de atunci sunteți președinte de onoare al acestei universități, o adevărată citadelă a învățământului superior tehnic din România. Sunteți deținătorul unui bagaj de cunoștințe deosebit pe care l-ați pus în interesul societății, conștient fiind că educația reprezintă o componentă esențială a existenței socio-umane și cel mai eficient mod de evoluție a societății. În acest context, care este părerea dumneavoastră cu privire la rolul educației în dezvoltarea societății?

R: Școala este o mare întreprindere a spiritului care, până la urmă, ne lasă să înțelegem că, deși cu toții trăim sub același cer, nu avem cu toții același orizont. Școala trebuie să genereze competențe prin pre­lucrarea informației de instrucție și formare, care să permită articu­larea abilităților dobândite cu comandamentele momentului.

Dacă nu va fi așa, viitorul va semăna cu o entitate neselectivă, un amestec de oameni şi iluzii. Iar diferența dintre cultură, vise și spe­ranțe se face simțită peste ani.

Suntem unde suntem, din pricina unui deficit în educație. Sistemul trecut şi-a jucat rolul istoric și trebuie regândit altceva.

Azi, mai mult ca oricând, țările avansate înțeleg mai repede ca altele că, scăzând nivelul educației, devin vulnerabile. Fiindcă societatea actu­ală este post industrială, bazată pe cunoaștere și cunoștințe, în care „diferența” sau „legea” o fac cei mai bine educați, care în mod natu­ral sunt limitați ca număr.

Această elită trebuie protejată şi nu trebuie judecată după regulile statisticii democratice. Fiindcă, fără să ne supărăm, în democraţie fiecare primeşte ceea ce merită majoritatea.

O universitate, ca a noastră, a fost şi este un adevărat proiect cultural şi ştiinţific, social şi istoric, care generează valori ce trec prin timp şi devin repere ale cunoaşterii inspirând patimă iscoditoare spre a îndruma cugete alese în dragostea de ştiinţă şi onoare.

Dacă astăzi suntem ceea ce suntem, şi în fiecare zi un pic mai mult, o datorăm Universităţii. Fiindcă adăpostindu-ne sub bolta ei protectoare şi gratifiantă, Ea, Universitatea a ştiut să suscite în noi, nobile motivaţii şi ambiţii, să ne insufle destulă patimă iscoditoare spre a ne face să îndrăznim, cu modestie, să învăţăm apoi să comunicăm, la rându-ne, ştiinţa de carte ce conduce spre valoare.

Universitatea are un raport privilegiat cu adevărul, binele, cunoaşterea şi pe plan practic cu progresul intelectual şi moral al societăţii. În acest sens, ea ocupă o poziţie metasistemică, deoarece toate celelalte instituții sunt evaluate după criterii produse pe baza gândirii dezvoltate în universităţi. În universitate se produc cunoștințe noi și tot aici, prin critică analitică, teoriile științifice sunt evaluate și schimbate.

Universitatea are o legătură specială cu tineretul unei națiuni și, oricât de larg ar fi accesul la amfiteatre, întotdeauna cu elitele țării. Toți oamenii de valoare trec astăzi prin universitate, ca studenți, iar unii și ca profesori.

Universitatea se află undeva pe traseul generării noilor surse de bogăție și putere, dar locul ei nu mai este precis stabilit. Ea intervine multiplu şi difuz. Poate fi un instrument de dezvoltare, un mijloc de legitimare, poate genera profit ca orice activitate de comerț și servicii, poate fi legată de formarea elitelor sau de aceea a masei resurselor umane.

Universitățile au toate motivele să înțeleagă faptul că ne aflăm într-un punct de cotitură a istoriei, în care pregătirea academică are un rol decisiv.

Dar, care este acesta? Cum trebuie să fie o universitate care să-şi asume rolul? De ce fel de universitate avem nevoie?

Misiunea universității, coborând la originea ei, ni se clarifică prin cuvântul latin „Universitas”, adică „totalitate”. Etimologic, la originea cuvântului se află adjectivul „universus”, adică „în totalitate”, format din « uni » şi « versus », care înseamnă „pus împreună/adunat”.

Acest termen a fost folosit pentru prima dată la începutul veacului al XIII-lea la Paris, pentru denumirea unei instituții de învățământ, adică „Universitas magistrorum et scholarium”, adică comunitatea tuturor celor care predau şi învață. Această abordare conduce spre valorile academice care sunt invocate și pentru care se duce o luptă aprigă: autonomia, autoadministrarea și libertatea în predare și cercetare. Noțiunile exprimă ideea conform căreia universitatea trebuie să fie o corporație autonomă care prin privilegii de natură juridică şi economică este detașată de jocul schimbător al politicii.

Cu alte cuvinte se poate trage concluzia că „Universitas” este expresia voinței de ordine a spiritului uman şi a extinderii sale asupra „întregului” care-l depășește. În acest sens autorităților le revine obligația să creeze acestei „Universitas” acel spațiu, în care să-şi poată îndeplini liberă şi cu responsabilitate propria-i misiune.

În România, „Universitatea” trebuie să redevină, chiar într-un sens mai larg „Universitas”, ceea ce presupune că trebuie să deţină capacitatea de a conserva diversitatea societăţii, a ştiinţei şi a învăţământului universitar, şi să le exprime în concordanţă cu timpul.

Apoi, acum autorităţile ne cer tot mai multă calitate şi responsabilitate. Din alt punct de vedere, prin actuala viziune asupra conceptului de autonomie, spre universităţi se transferă sarcina de a rezolva dificultăţile, fără a permite luarea unor decizii pragmatice. Adică, conceptul actual garantează doar obligaţia generală de legalitate, care, de fapt, este impusă tuturor instituţiilor.

În acest context trebuie subliniat că adevărata fundamentare şi legitimare a autonomiei universitare se află în planul valorilor…

În istoria societăţii problema calităţii a revenit ciclic în discuţie în urma detectării şi blocării contrafacerilor într-un domeniu, iar dezvoltarea conceptului s-a exersat mereu prin proiectarea unor standarde.

O universitate nu poate fi judecată cu pertinenţă dacă o cotăm ca mică sau mare, veche sau nouă, fiindcă ceea ce coboară sau urcă nivelul unei şcoli este atmosfera academică.

Aceasta este definiţia calităţii.

Calitatea în educaţie are o unicitate strategică indiferent de nivelul pregătirii. Nu o dă legea! Calitatea este o caracteristică a unei şcoli care o apropie sau o depărtează de alta. Calitatea se autogenerează în sistemul normativ al universităţilor.

Dar, problema calităţii este legată şi de altceva, fiindcă preocuparea pentru protejarea privilegiilor, lupta pentu putere, dumping-ul titlurilor academice, alianţele mediocrităţii,  menţinerea  unor  metode şi structuri dincolo de momentul când încurajează la competiţie sunt fenomene care pot apărea oriunde.

Cred că nu atât realităţile vieţii noastre profesionale ne pun emoţiile şi gândul pe bigudiuri dureroase, cât frica de probleme. Fiindcă stresul este frica de ceea ce s-ar putea întâmpla, fiindcă în stres se întrezăreşte continuu spaima de viitor. Teama de ceea ce ar putea veni din viitor, de a ne modifica o situaţie confortabilă sau acceptabilă.

În anii care s-au scurs după 1989 s-a amplificat inegalitatea de acces la educaţia superioară, fapt ce rezultă din statistica categoriilor sociale de provenienţă a studenţilor. Astfel, contribuabilii cu venituri modeste resimt cu asprime subfinanţarea învăţămului superior într-un context în care asistăm la emigrarea absolvenţilor, adică la un transfer gratuit al resurselor publice spre ţările bogate. Adică, asigurăm servicii universitare pentru alţii, cu efect dezastruos pentru o economie săracă. Sigur, nimeni nu se poate opune ca tinerii să-şi realizeze planurile de viaţă, dar trebuiesc găsite soluţii pentru a nu-i pierde definitiv pe cei care ne părăsesc.

Sistemul multinaţional de educaţie generează migrarea forţei de muncă calificată spre ţări cu deficit în domeniu, dar cei care se laudă că studenţii îşi găsesc locuri de muncă în străinătate nu realizează că, intrând într-o asemenea competiţie, vom rămâne fără forţă de muncă calificată.

În acest sens trebuie avut în vedere necesarul pentru economia ţării, care este absorbţia fondului stabil de specialişti în domeniu şi care este ponderea învăţământului ce exportă tineri…

Din alt punct de vedere, este normal ca o şcoală publică să fie extrem de eficientă pentru că banii publici nu trebuie risipiţi. Criteriul de eficienţă nu trebuie transferat din sfera comercială în cea academică, fiindcă educaţia nu este un produs comercial. Fiindcă universităţile nu pot fi reduse la nişte producătoare de marfă…

O universitate este o mare instituţie ce asigură servicii educaţionale pentru societate, iar aceasta trebuie să finanţeze învăţământul după nevoile ei.

Nu este întâmplător faptul că tocmai ţările care au ştiut să investească în programe de educaţie şi au perfecţionat standardele educaţionale, au obţinut rezultate remarcabile şi durabile creşteri economice.

La ora actuală asistăm la un proces de internaţionalizare a învăţământului iar educaţia devine un proces transnaţional. În acest sens, la ora actuală, aproape 2 milioane de tineri studiază dincolo de hotarele ţării lor constituind o adevărată piaţă a viitoarelor elite intelectuale.

Acum trebuie să reconfigurăm viitorul. Dar nu putem privi în viitor ca printr-un geam şi nu putem vedea acolo întâmplările aşa cum vedem trecătorii de pe stradă. Fiindcă privirile noastre către viitorul şcolii sunt emoţionale, mereu încărcate de ceva neliniştit ce-şi trage seva din schimbare.

Comunitatea este suma indivizilor care o compun, iar evoluţia ei este evoluţia acestora. Dar, minimul de igienă relaţională ar începe cu un principiu al investiţiei atenţiei în lucrul pe care-l faci tu, în contextul tradiţional în care lumea este ocupată cu ce face altul…

Aşa se face că privirea comparativă pe care o adresăm celor din jur, ne incită să ne vedem istoviţi, mereu mai munciţi decât cel de alături, mereu mai deştepţi şi mai nedreptăţiţi de soartă. În vreme ce te uiţi ce prost munceşte altul, nu mai eşti atent la munca ta! Atenţia orientată spre altul te costă pe tine însuţi. Poate nu se vede imediat, dar timpul ştampilează aceste pierderi de energie şi de atenţie prin sancţionarea a ceea ce se numeşte evoluţie personală. Dacă te uiţi prin gard îţi rămâne ograda nemăturată. Iată, de ce a te uita în «bătătura ta» este un principiu fundamental al evoluţiei, dar şi unul care duce căruţa societăţii înainte.

Ne-am obişnuit cu sintagma «dacă el nu dă, nu dau nici eu». Dacă el nu munceşte, eu de ce să muncesc. De la nivelul de trai şi până la relaţiile intime, de la locul de muncă şi până aiurea suntem atenţi să muncim cât cel care nu munceşte, să iubim ca cel care nu iubeşte, să agresăm ca cel care ne agresează. Legea lui Moise «dinte pentru dinte» pare mai în vogă decât legea iubirii a lui Iisus.

Dar, pentru a reuşi v-aş propune să ne însuşim un decalog care ar fi cam aşa:

  1. A inova pariind pe inteligență;
  2. A comunica între egali;
  3. A te folosi în mod inteligent de inteligență;
  4. A înțelege că omul e capital, nu un capital;
  5. A practica o cultură a discernământului;
  6. A înțelege că inovația înseamnă viață;
  7. A înțelege evoluția societății ca oportunitate;
  8. A simți cum competența dă valoare informației;
  9. A trece de la a ști să faci la a ști ce să faci;
  10. A organiza sinergiile pentru a demonstra că 1 și cu 1 fac mai mult decât 2, adică să dovedim că întregul face mai mult decât suma părților.

Dar, să nu uităm că etanșeizările birocratice rămân frâne distrugătoare de inteligență care pot genera un autism colectiv.

Libertatea este producătoare de valori. Nici o țară n-a ajuns la un nivel tehnic elevat fără să fi investit îndelung, cu mult timp înainte, în educație, în condiții democratice. Dar, democrația nu se instituie printr-un decret. Nu trebuie să confundăm scopul cu mijloacele, fiindcă esența democrației este toleranța, nu alegerea majorității, ci interdicția de a atenta la demnitatea unei minorități.

Simplificările lui Descartes conduc la regăsirea gândirii lui Pascal şi Vico, fiindcă nu putem afla nimic cu privire la un ansamblu dacă nu vom examina fiecare parte în parte, şi nimic despre părți dacă nu examinăm ansamblul. Iar aceasta unește biunivoc creativitatea cu calitatea și implicit „randamentul” educației în societate!

                                                                                                    Cluj-Napoca,

                                                                                                     15.09.2021

Notă: Interviurile au fost realizate de către Dr. ing. Cătălin PEPTAN, directorul IPPASE.