Din nefericire, terorismul nu este un fenomen nou, nu este unul care să arate că se învechește și nici unul care să dea semne de scădere semnificativă a intensității formelor de manifestare. Mai mult, nu este unul care la momentul de față să poată fi contracarat. Este unul ținut la zi de forțe întunecate.
Cu toate că statele, fie pe cont propriu, fie în cadrul unor coaliții, și-au elaborat strategii și au alocat forțe și fonduri importante pentru prevenirea, neutralizarea sau eradicarea fenomenului terorist, nu există lună fără să asistăm, aproape neputincioși, la atentate care zguduie mapamondul.
Terorismul și-a găsit un teren fertil de apariție, manifestare și de dezvoltare în areale geografice caracterizate de dominația unor regimuri autoritar-totalitare, de guvernări nedemocratice și neperformante, de însemnate carențe în dezvoltarea economică și decalaje adânci între săraci și bogați, sau de o rată demografică ridicată.
În linie diacronică, terorismul a căpătat la finalul secolului al XX-lea un salt nedorit și valențe noi. În principal, a profitat de unele dintre facilitățile oferite de procesele globalizării: de dezvoltarea accelerată a mijloacelor de comunicare (de crearea spațiului cibernetic) și de sporirea accentuată a mobilității persoanelor. Cu alte cuvinte, a exploatat două dintre caracteristicile intrinseci globalizării. S-ar putea spune că terorismul reprezintă unul dintre procesele reziduale cărora globalizarea le permite tranzitarea granițelor unei entități statale. Aceste fluxuri teroriste, nedorite, se grefează cumva pe globalizare și produc efecte negative pe termen lung asupra arhitecturii mediului internațional de securitate și asupra stării de siguranță a statelor.
Fiind generator de majore consecințe psihologice, sociologice, economice și chiar politice, terorismul este un fenomen care merită a fi cunoscut și studiat în vederea identificării celor mai eficiente mijloace și instrumente de contracarare, de atenuare, și eventual, în viitor, de eradicare.
Din perspectiva delineată mai sus, cartea de față reprezintă o remarcabilă contribuție la: cunoașterea istoriei și evoluției terorismului; înțelegerea rădăcinilor, articulării, manifestării și scopurilor terorismului; categorizarea și conceptualizarea noilor tipuri și forme de terorism; analiza și catagrafierea terorismului, a atacurilor și activităților subsecvente; găsirea unor modalități statale și individuale de apărare în fața agresiunii acestui flagel. Ea abordează problematica teroristă din două areale geografice ce au cunoscut, poate, cel mai pregnant consecințele nefaste ale fenomenului, Asia și Africa, de la sfârșitul celei de-a doua conflagrații mondiale și până în prezent.
Ipoteza centrală a cărții și cea care structurează demersul de cercetare este aceea că terorismul reprezintă un instrument al terorii prin care se încearcă inocularea fricii și a neîncrederii în rândul populației neangajate în conflicte, dar și un factor declanșator al destabilizării stării de securitate.
Studiul exploatează aproape exhaustiv informațiile despre terorismul din continentele Asia și Africa; sursele consultate, analizate critic și valorificate, sunt cărți și studii de specialitate ale unor reputați specialiști din domeniul securității, al științelor politice și juridice, reviste din domeniile menționate, surse credibile prezente în mediul on-line și surse oficiale privind legislația în domeniul juridic și de securitate.
În centrul metodologiei de cercetare stau analiza și sinteza. Principala metodă de lucru este analiza descriptivă; aceasta este grefată, pe de o parte, pe o viziune, pe o perspectivă originală a autorilor, una care permite sesizarea prezenței, formelor și manifestărilor fenomenului terorist la nivelul spațiului asiatic și african, iar pe de altă parte, angajarea în cercetare empirică a fenomenului, în concordanță cu bibliografia disponibilă. Procedura de cercetare permite punerea în evidență a unor noi cadre conceptuale și de abordare a fenomenului terorist.
Având în vedere consecințele produse la nivel societal de fenomenul terorist, un astfel de studiu elaborat de Cătălin Peptan, Adriana Peptan și Letiția Sîrbu, „Terorismul. Manifestări și evoluții în zonele fierbinți ale mapamondului ~Asia și Africa~” (ediție revizuită și adăugită), acum, la sfârșitul celui de-al doilea deceniu al mileniului trei, era necesar. În plus, studiul se dovedește a fi și util, căci din cercetare se desprind explicit și implicit modalități de apărare individuală și statală în fața terorismului. Dacă terorismul nu poate fi deocamdată eradicat, atunci trebuie să-l cunoaștem, să prevenim pe cât posibil manifestările lui și, în al treilea rând, să învățăm să ne ferim, să ne apărăm de terorism.
Per ansamblu, două ar fi marile merite ale cărții care sunt de evidențiat înainte de toate: un merit teoretic (de furnizare a unei cunoașteri calificate a terorismului printr-o puternică abordare conceptuală) și un merit practic (de prezentare a consecințelor nefaste ale terorismului, care poate fi și un imbold de a ne pregăti în scopul apărării față de manifestările acestuia).

Prof. univ. dr. habil. Ștefan Vlăduțescu,
Universitatea din Craiova

La 145 de ani de la nașterea marelui sculptor Constantin Brâncuși, Universitatea din Târgu-Jiu care-i poartă numele a realizat o serie de manifestări dedicate părintelui său spiritual. În data de 17 februarie 2021, directorul Institutului de Politici Publice, Administrație și Științele Educației de la Universitatea „Constantin Brâncuși” din Târgu-Jiu, lector univ. dr. Cătălin Peptan, a organizat și moderat simpozionul științific „CONSTANTIN BRÂNCUȘI, ÎNTRE ISTORIE ȘI MEMORIE”, care s-a bucurat de participarea unor exegeți și iubitori ai operelor lui Brâncuși, printre care profesori și cercetători științifici de la Universitatea de Vest din Timișoara, Universitatea din Craiova și Universitatea „Constantin Brâncuși” din Târgu-Jiu, reprezentanți ai Centrului de Cercetare, Documentare și Promovare „Constantin Brâncuși” și ai Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Gorj.
Lucrările prezentate în cadrul simpozionului, precum și alte studii și eseuri dedicate lui Constantin Brâncuși, unele redimensionate/completate/reactualizate de specialiștii și colectivul de documentariști din cadrul Centrului de formare, promovare și conservare a patrimoniului cultural Constantin Brâncuși, au fost reunite în volumul BRÂNCUȘI ÎN ZBORUL TRIADEI „ A FI – A ȘTI- A FACE”, cooronat de colectivul format din Lucian Medar, Cătălin Peptan și George Niculescu, cadre didactice în cadrul Universității „Constatntin Brâncuși” din Târgu-Jiu. Demersul celor trei vizează aducerea unui plus de cunoaștere pentru descifrarea unor sensuri ale operelor atât de complexe ale lui Brâncuși, fiind, totodată, o datorie sacră a celor care sunt legați de numele lui Brâncuși de a menține în lumina vie a cunoașterii personalitatea și opera sculptorului.

Mai înainte de toate trebuie precizat că această lucrare este una edificatoare.
Autorul pornește la drum metodic cu o convingătoare logică: are în vedere conceptele fundamentale de democrație, democratizare, regimuri democratice și nedemocratice, ca să poată face trecerea la căderea regimurilor comuniste și necesitatea democratizării în statele comuniste, tranziția economică cu toate dificultățile ei și lupta cu mentalitățile moștenite din vechile regimuri comuniste aflate pe drumul democratizării.
Autorii relevanți care răspund problematicii etapelor democratizării sunt avuți în vedere, dar nu într-un mod canonic de receptare necritică, ci într-o modalitate originală care preia coordonatele acceptate, concluzionând original prin propunerea unei scheme a democratizării văzută în trei etape: democratizarea inițială care cuprinde apartenența și pregătirea, compromisul și obișnuirea; democratizarea parțială care cuprinde alinierea la sistemul internațional și dezvoltarea pieței și capitalismului și, în sfârșit, democratizarea totală prin dezvoltarea instituțiilor parlamentare și politice. Abia după aceste trei etape putem vorbi despre trecerea la democrație și democrație consolidată. Schema propusă reunește punctele de vedere ale lui Gianfranco Pasquino, Raymond Aron, Martin Lipset, Robert Dahl și alții. Cu atât mai lăudabil este că, sub imperiul acestor autori consacrați, regăsim capacitatea de a formula idei noi și de a se desprinde de umbra lor, care vestejește originalitatea.
Capitolul care nu prevestea nimic bun referitor la regimurile democratice și nedemocratice, în care autorul pare a lua în discuție niște distincții consacrate, este salvat de capacitatea acestuia de a fi concis și edificator în puține pagini. Reușește cu succes să lămurească ce nu este democrația, trecând pe scurt, fără a pierde caracterul doct, prin toate regimurile nedemocratice ajungând la banala democrație care este „un sistem politic prost, cel mai bun însă dintre cele pe care omenirea le-a inventat până acum” (Churchill).
Este greu să vorbești despre democrație pentru că acest termen și-a dovedit capacitatea de a evolua și de a-și schimba sensul în cele mai neașteptate moduri. Dacă în antichitate democrația însemna că o mână de oameni numiți cetățeni din care erau excluși străinii, sclavii, tinerii, femeile etc. decideau în treburile cetății, sensul modern a micșorat numărul categoriilor excluse. Democrația, ca puterea poporului, nu a înțeles niciodată prin popor pe toți. Modernitatea a încercat să aducă în arena politică mai mulți, dar niciodată pe toți. Și astăzi democrația exclude unele categorii numite generic interziși adică minorii, alienații, apatrizii, oamenii cu domiciliul în altă parte sau pur și simplu cu interdicție judecătorească de a participa la treburile publice.
Regimurile comuniste s-au autointitulat democratice și, pe bună dreptate, insistau pe participarea politică a unor categorii tot mai numeroase: muncitorii și țăranii. Chiar și democrațiile liberale contemporane sunt tributare socialismelor și comunismului pentru că au adus în viața publică diferite categorii umane sau clase sociale defavorizate pe care liberalismul clasic le exclusese prin votul cenzitar. Totuși regimurile comuniste autodeclarate democratice au avut democrații mimate. Chiar statele s-au numit republicii democrate, tocmai pentru a deturnat atenția de la îngrozitoarele încălcări ale drepturilor cetățenești, fiind în contradicție flagrantă cu ceea ce au înțeles liberalismele prin democrație, adică reguli prin care poporul participă efectiv și relevant la viața publică și drepturi și libertăți fundamentale garantate de stat de care fiecare beneficiază. De aceea s-a simțit nevoia înlăturării acestor democrații mimate și trecerea la democrații reale. Tranzițiile la noile regimuri democratice au avut numeroase cauze. Reformele lui Mihail Gorbaciov venite din inima comunismului au aruncat o umbră teribilă asupra viabilității regimului. Dacă până atunci regimul era înțepenit și infailibil, Gorbaciov a dovedit că are nevoie de schimbări. Chiar dacă regimurile erau închise, totuși cetățenii puteau privi peste granițe la prosperitatea țărilor din vest. Chiar umorul comunist marșa pe glume despre viața prosperă a cerșetorilor capitaliști în opoziție cu viața proprietarilor flămânzi ai tuturor bunurilor și mijloacelor de producție din est. Polonia a avut o situație mai specială fiind țara în care sindicatul Solidaritatea a ridicat serioase semne de întrebare cu privire la regimul politic, dar lupta polonezilor a fost lungă, peste zece ani.
Polonia este țara care a dat primul bobârnac în piesele de domino care au răsturnat în lanț toate regimurile comuniste din Europa Centrală și de Est. Cele mai dramatice schimbări s-au petrecut în Germania și România. În Germania, pentru că acolo a fost dărâmat zidul Berlinului, simbolul grotesc al regimului comunist. Praful Zidului a sufocat toate comunismele. În România revoluția a fost dramatică și sângeroasă, cea mai scurtă revoluție a produs cele mai multe victime. Timothy Garton Ash a vorbit de revoluțiile de 10: 10 ani în Polonia, 10 luni în Ungaria, 10 săptămâni în Cehoslovacia, 10 zile în Republica Democrată Germană și 10 ore în România. Toate aceste revoluții nu au avut intenția să aducă ceva nou, de aceea cu greu le putem spune revoluții, ele au dorit mai degrabă să se întoarcă la ce era vechi, verificat, încercat și de succes; era ca și cum conservatorismul politic se impunea pe scenele pe care le părăsise de mult. Odată instalate noile regimuri democratice s-au lovit de piedici neașteptate. În primul rând, lipsa de experiență a politicienilor le-a arătat că puterea poporului nu este un exercițiu ușor, iar coșmarul tranziției și al democratizării depășea pe alocuri coșmarul comunist. Au luat forma tot felul de democrații, care de care mai originale. Crizei politice produse de politicieni neexperimentați în treburile vieții democratice i-a urmat criza economică pe care a simțit-o fiecare cetățean și care a ridicat întrebarea dacă nu cumva schimbarea atât de dorită era o greșeală. Renunțarea la economia planificată, trecerea la firme private, capitalizarea dubioasă a acestora, apariția din neant a șomajului considerat eradicat în comunism, apariția noilor îmbogățiți i-a făcut pe oameni să compare viața lor de acum cu cea de dinainte, mulți dintre ei devenind nostalgici, mai ales că înainte era și tinerețea lor, întotdeauna mai bună. Habitudinile vieții de dinainte – mulți dintre oameni fiind născuți și educați în comunism – a îngreunat mai mult tranziția și democratizarea, chiar a apărut expresia de democrație prost înțeleasă, aplicabilă oricărui fapt social sau situație de viață nefuncțională sau șocantă. Cea mai importantă luptă a devenit lupta cu mentalitățile, iar aceasta nu putea fi dusă de politicieni, ci de o nouă categorie – intelectualii care trebuiau să devină purtători ai steagului și ideilor democratice, buni comunicatori și lideri de opinie, or, acest lucru nu se poate face peste noapte, are nevoie de timp, de transformări importante. Lupta cu mentalitățile a fost cea mai grea, nici astăzi finalizată. Încă mai asistăm la nostalgii comuniste, unele transmise noilor generații de la predecesorii lor. Toate elementele vieții sociale și politice au alimentat această memorie nostalgică și păstrarea mentalităților anterioare, pornind de la constituirea partidelor politice care a ridicat numeroase întrebări, la incompetența noilor guverne de a manageria finanțele țărilor și economiile naționale, neîncrederea în noua clasă politică care nu putea fi decât veche, teama de participare democratică ca membri de partid, mai ales dacă partidul era în opoziție, vidurile legislative care au lăsat impresia că legea este arbitrară iar respectarea sa este opțională, răspândirea corupției și publicitatea ei – au făcut mai dificilă democratizarea statelor din Europa Centrală și de Est. Procesul nu este încheiat și există riscul deconsolidării democrației și căderii în regimuri autoritare așa cum deja se observă în câteva state fost comuniste.
Rareori ne dăm seama prin ce am trecut. Prinși în vâltoarea faptelor și a evenimentelor fierbinți, nu băgăm de seamă că se întâmplă lucruri cu adevărat importante, că suntem actori principali într-o piesă pe care nu am dorit-o și nu am scris-o noi, că nu putem ieși din ea, iar uneori piesa aceasta se termină tragic.
Așa a fost și cu regimul comunist. Cei care vorbim acum despre acest regim și l-am prins în adolescență sau tinerețe sau nu l-am prins deloc și învățăm despre el, înțelegem că este important să știm despre comunism pentru că a marcat aproape un secol din istoria Europei, o parte a statelor fiindu-i captiv, jucând rolul principal în piesa pe care nu a dorit-o.
Oamenii care au trăit în aceste state au pierit, și-au distrus viețile, și-au consumat tinerețile și au trăit viețile așa cum nu ar fi ales în condiții normale. În orice moment este bine să se scrie despre aceste decenii, să se înțeleagă profund perioada de la nivelul teoretic până la faptele sale de zi cu zi.
Cartea aceasta este deopotrivă teoretică și practică. Autorul nu lasă niciun spațiu alb, o întemeiază teoretic pe cele mai noi idei din domeniul științelor politice și relațiilor internaționale, dar lucrarea nu abundă în teorie pentru că își întrebuințează aparatul conceptual numai pentru a întemeia științific și de a da o înțelegere profundă evenimentelor politice din Europa de Est sub și după regimul comunist.

Prof. univ. dr. Sorin PUREC
Universitatea „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu

Curat, murdar sau curat constituţional? Ne-am întâlnit într-una din primele bătăi ale unui timp despre care nu ştiam de unde venea şi, care într-o continuă transformare, ne impune, imperios necesar, schimbarea paradigmei sociale şi odată cu ea, pe a noastră.
Istoria umanităţii dovedeşte o luptă continuă pentru perfecţionare, pentru binele omului şi al societăţii. Acest proces social a solicitat reglementări din cele mai diverse, în toate planurile vieţii, dar mai cu seamă al elementului său de bază – omul. Recunoaşterea unor drepturi persoanei umane, într-o gamă mereu evolutivă şi diversificată – ca şi asigurarea transpunerii lor în practica socială a condus, nu rareori, la mişcări sociale de anvergură, ce fac istorie în domeniu .
Întrucât conservarea vieţii indivizilor este hotărîtoare pentru existenţa societăţii, care nu poate fi concepută decât ca formă de indivizi în viaţă, legea trebuie să ocrotească dreptul fiecăruia dintre noi de a trăi. În același timp legea trebuie să ocrotească și interesul societăţii civile pentru ca viaţa indivizilor să fie respectată de ceilalţi participanţi ai vieţii sociale, pentru bunul mers al acesteia.
Fără îndoială, omul reprezintă suprema creaţie a lumii. De-a lungul istoriei şi oriunde pe suprafaţa Terrei, lămurirea condiţiei sale de existenţă a constituit şi constituie problema centrală, preocupând deopotrivă arta, ştiinţa, filosofia, antropologia, literatura, sculptura, pictura etc.
Trăim într-o lume a paradoxurilor în care se discută despre programe de combatere a violenţei în familie, dar familia tradițională, în România, este pe cale de dispariţie , se discută despre prevenirea abuzurilor de tot felul, dar sunt din ce în ce mai puţini copii şi mulţi maltrataţi, se discută despre dreptul la viaţă, dar este încălcat cu desăvârşire.
Reprezentând o problemă socială ale cărei modalităţi de manifestare şi soluţionare interesează atât factorii de control social, cât şi opinia publică, acțiunile săvârşite prin folosirea violenţei tind să devină tot mai frecvente şi periculoase pentru societate şi pentru persoanele care o compun, îndemnându-le la diverse asociaţii – criminalitatea “gulerelor albe”, crimă organizată, terorism şi violenţă instituţionalizată, apreciate ca specifice subculturilor violente şi crimei profesionalizate .
Cauzele creşterii fără precedent a violenţei sunt explicate diferenţiat de la o societate la alta, căutându-se uneori, sursele acestora în sfera politicului, economicului, juridicului sau într-o conflictualitate de natură grupală.
Acceptând cu o viziune de ansamblu asupra cauzelor infracţiunilor asupra vieţii, care subminează însăşi existenţa societăţii din care individul face parte, se observă în majoritatea cazurilor că, aceste tipuri de infracţiuni, împreună cu cele care afectează subcategoriile adiacente constituţionalizării dreptului la viaţă, ca fiind comise de indivizi care şi-au pierdut simţul uman, dominaţi de mentalităţi profund retrograde, de concepţii primitive şi desuete, dublate de o imbecilizare intelectuală pe fondul mumificării sufleteşti, în absorţia excesivă a celui mai cotat bun material – BANUL.
Fenomen nou numai la debutul său, violenţa în evoluţia sa, face corp comun cu dezvoltarea comunităţilor umane, motiv pentru care poate fi considerată un vector legat indisolubil de funcţionarea societăţii. Considerat poate, un flagel infracţional, acesta determină reacţii de reprimare sau de ţinere sub control dar şi de studiere a cauzalităţii care determină fenomenul respectiv.
Nu poate exista o normală formare, desfăşurare şi dezvoltare a relaţiilor sociale referitoare la viața indivizilor din societate, fără o combatere eficientă a ceea ce este vătămător şi primejdios pentru existenţa umană .
Pentru toate acestea se impune abordarea personalităţii umane prin mijloacele dreptului, ţinând cont de condiţiile istorice concrete, nivelul de dezvoltare al societăţii şi gândirii pe diferite trepte de evoluţie, inclusiv de modul în care este privit omul de ştiinţele care îl studiază, în raport cu specificul fiecăruia.
Respectarea acestora permite o dezvoltare şi o utilizare deplină a calităţilor noastre umane – inteligenţă, talent şi conştiinţă – în vederea satisfacerii nevoilor. S-a acutizat dorinţa individului de a trăi într-un mediu unde bunăstarea și demnitatea fiecărei persoane se vor bucura de protecţie.
Cum putem studia ceea ce se petrece în afara focalizării noastre conştiente?
Educaţia, lato sensu, ar trebui să fie un proces de modelare şi automodelare a fiinţei umane, în concordanţă cu cerinţele şi aşteptările sociale, astfel încât să creeze pentru fiecare individ, varianta cea mai potrivită de autoactualizare şi afirmare de sine, având suport potenţa sa internă. Dinamica educaţională care antrenează totalitatea funcţiilor psihice este punctată de intervenţia percepţiei şi a gândirii, a motivaţiei şi afectivităţii, a memoriei şi imaginaţiei, a inteligenţei şi creativităţii individului, care devin elemente de suport pentru actele sale şi care capătă noi atribute funcţionale pe diferite niveluri şi perspective.
Catapeteasma jocurilor de culise va reuşi să acopere fărâmele de legalitate rămase ca urmare a decimării piedestalului societăţii umane, sau tetrada instrucţie – educaţie – învăţare – dezvoltare va ridica stindardul punând bazele unei societăţi într-adevăr moderne?
Astfel am realizat o analiză comparată ce vizează aspectul juridic şi filosofic al instituţiei drepturilor omului pe plan intern şi internaţional, prin evidenţierea în special a dreptului la viaţă, ca fundament al drepturilor omului, şi a drepturilor constituţionale de natură a completa dreptul la viaţă (dreptul la educaţie, la sănătate, la un nivel de trai decent, dreptul la un mediu sănătos, dreptul la viaţă privată şi la liberă exprimare), pentru a statua cele mai distincte elemente care individualizează modalitățile de protecţie a acestora, în interdependenţă cu evoluţia societăţii – o regândire a principalelor sisteme, ca pietre de temelie ale unei societăţi, prin prisma afirmării dreptului la dezvoltare.
Întrucât în epoca contemporană s-a pus în discuţie la cele mai înalte niveluri, cu toată duritatea, problema existenţei, menţinerii şi perpetuării speciei umane pe pământ, drepturile omului primesc o nouă dimensiune în apanajul cooperării reciproce, afirmării ideilor şi valorilor general-umane.
Contururile problematicii drepturilor omului ne oferă până în prezent numai imaginea unei lumi cu mai multă securitate şi mai puţine arme, însă situaţia se prezintă diferit de la ţară la ţară, depinzând de circumstanțele şi direcţia pe care o urmează procesul de dezvoltare aflat într-o continuă evoluţie. Garantarea şi respectarea drepturilor omului devine astfel o condiţie sine qua non a efectuării şi menţinerii statului de drept şi a recunoaşterii sale ca stat democratic pe plan internaţional .
Rezolvarea multiplelor probleme, care există şi care apar pe fondul neajunsurilor, nu pot fi soluţionate decât în contextul unei evoluţii pozitive a fundamentelor societăţii din care facem parte.

Cercetarea calității vieții furnizează date pentru formularea politicilor sociale la nivel național și european, iar scopul lor este de a micşora disparităţile sociale și de a întări coeziunea socială. Calitatea vieţii poate fi interpretată ca un concept multidimensional, care se la toate domeniile vieții umane.
Creșterea permanentă a calității vieții populației este prioritate strategică pentru orașe. Analiza indicatorilor prin care se reflectă calitatea vieții este esenţială în exprimarea evoluţiei acesteia, iar o studiere a factorilor care o determină este necesară pentru identificarea atuurilor şi a punctelor slabe ale unei comunităţi urbane.
Prin utilizarea unor sisteme de indicatori pentru măsurarea calității vieții, este reflectat stilul de viață, nivelul de trai, de dezvoltare și de atractivitate al unei comunități din perspectiva cetățenilor. Ca urmare a evaluării calității vieții, identificăm modul de viață al populației şi maniera în care locuitorii oraşului se raportează la aceste condiții. Aceştia evaluează diferitele domenii ale vieții sociale, indică prioritățile şi îşi punctează aşteptările.
Analiza preliminară destinată analizei calităţii vieții are la bază un sistem complex de indicatori şi reliefează câteva aspecte esenţiale pentru configurarea profilului oraşului şi pentru aprecierea obiectivă a avantajelor pe care orașul le oferă în materie de calitate a vieţii – care trebuie încurajate şi a dezavantajelor – care trebuie sesizate în timp util şi contracarate.
În societatea modernă, luarea în considerare a indicatorilor obiectivi şi a indicatorilor subiectivi, ca un set unitar de indicatori, reprezintă strategia de cercetare dominantă în domeniul calităţii vieţii.
Printre factorii care influențează calitatea vieții ȋn orașe se numără viața de familie, condițiile de locuit și sistemul de sănătate, situația economică generală din țară. Referitor la modalitățile de adoptare a unui stil de viață sănătos, principalele măsuri adoptate de către locuitorii orașului se referă la alimentația sănătoasă, odihna suficientă și practicarea sportului.

Prof.univ.dr. George Niculescu

Tipărită sub egida Institutului de Politici Publice, Administraţie şi Ştiinţele Educaţiei, din cadrul Centrului de Cercetare a dezvoltării, de pe lângă Universitatea «Constantin Brâncuşi» din Târgu-Jiu, lucrarea sugestiv intitulată: «Faţete ale condamnării comunismului», realizată pe temeiul analizei pertinente şi de investigaţie detaliată este rodul unei preocupări constante a conducerii institutului şi a colectivului său prestigios de a demonstra că activitatea de cercetare ştiinţifică este un domeniu de prim ordin în societatea contemporană, un demers cu un mare impact asupra tuturor domeniilor vieţii sociale, un vector care influenţează în mod direct şi indirect viaţa oamenilor şi le diversifică preocupările. Am putea spune că atenţia pe care o societate sau alta o acordă dezvoltării şi promovării cercetării ştiinţifice are profunde repercusiuni asupra evoluţiei societăţii însăşi, mai ales în condiţiile în care resursele materiale şi financiare alocate domeniului cercetării sunt din ce în ce mai reduse, în condiţiile în care competiţia este din ce în ce mai mare, iar nevoia de a delimita exact traiectoria cercetării în scopul eliminării oricărui risc de eşec poate să crească de la o etapă la alta. Studiul aprofundat şi pe alocuri minuţios dovedeşte că tot mai mulţi specialişti cercetători insistă pe ideea de plan al cercetării (research design), pornind de la ipoteza că în perioada regimului comunist cercetarea ştiinţifică s-a caracterizat printr-o serie de particularităţi şi limite care merită să fie evidenţiate, deoarece acestea se propagă pe o perioadă lungă de timp şi influenţează întregul spectru socio-economic din ţara noastră.
În prima parte a cărţii, Domnul prof. univ dr. George Niculescu face mai întâi o trecere în revistă a modului în care legislaţia elaborată în decursul anilor de dinainte de 1989 a influenţat situaţia cercetării ştiinţifice, mai ales că schimbările de acte normative nu s-au reflectat doar în denumirea unor specializări, ci şi în ceea ce priveşte reducerea numărului de ani pentru o parte a acestora, spre exemplu, de la cinci la patru ani de studiu la forma de învăţământ de zi. Se constată că apariţia unor noi specialităţi sau dispariţia şi comasarea altora era strâns legată de dezvoltarea economică internaţională, iar la nivel naţional şi local de planificarea economică, mai ales că o trăsătură de bază a perioadei comuniste consta în faptul că unele dintre noile specializări introduse în anii ’60 au fost menţinute puţin timp, iar acţiunile de înnoire şi de schimbare au fost în multe domenii anulate sau cel puţin limitate de această inconstanţă.
În altă ordine de idei, distinsul cadru universitar, atunci când se referă la formele de manipulare a tineretului din perioada comunistă accentuează o serie de aspecte privitoare la faptul că de cele mai multe ori se încerca îndobitocirea populaţiei şi transformarea acesteia într-o unealtă obedientă şi umilă, incapabilă să gândească singură sau să se opună conducerii de partid şi de stat, ci, doar să accepte ordinele, gândirea şi propaganda comunistă, fără vreo opoziţie. Tocmai de aceea, tânărul socialist, în loc să înveţe carte, îşi consuma timpul în adoptarea de «atitudini» şi «comportamente» programate ideologic şi condiţionate politic menite să glorifice poporul, naţiunea şi societatea, fiindcă el era modelat şi pregătit pentru a-şi dovedi ataşamentul faţă de cauza socialismului, fiind convins că trebuie să muncească şi să participe cu abnegaţie la permanentele acţiuni de muncă patriotică. De altfel, manipularea tinerilor era o consecinţă ideologică şi metodologică firească a poli¬tizării educaţiei, mai ales că masa de tineri înrolată obli¬gatoriu în sistemul de învăţământ comunist era organizată pe criterii rigide şi politizate, ceea înseamnă că propaganda nu se adresa mentalului individual şi colectiv la modul oarecum întâmplător, iar pentru a ocoli gândirea logică se folosea de informaţii tendenţioase menite a stimula emoţional publicul tânăr, «forţând» orientarea acestuia către o părere ori o concluzie bine cunoscută propagandistului de partid.
În privinţa monopolului ideologiei marxist-leniniste asupra vieţii culturale din România, în perioada regimului comunist, să precizăm că în opinia autorilor materialului respectiv, d-l cercetător ştiinţific III, Sevastian Blendea şi domnul documentarist Vasile Gogonea se arată că între principalele trăsături ale sistemului comunist din România se afla propaganda neîncetată şi controlul absolut, prin intermediul cenzurii, asupra mijloacelor de informare, devenite instrumente ale dezinformării şi manipulării generalizate, iar îndoctrinarea întregii populaţii cu dogmele marxist-leniniste făcea parte din procesul şi tentativa de «mutilare» a condiţiei umane supranumită edificarea «omului nou» al socialismului!
În articolul referitor la dominaţia, educaţia şi propaganda în statul totalitar comunist, pe baza unui studiu de cercetare în arhive, Domnul ACS drd. Nicolaie Mănescu ajunge la concluzia că dominația partidului-stat comunist avea un pronunțat caracter de comandă, iar PCR conducea și controla, prin organizațiile sale, instituțiile regimului communist, mai ales că în structura organizatorică a partidului, la fiecare dintre aceste organe de asigurare a status quo-ului sistemului și de represiune existau organizații de bază ale partidului care supervizau activitatea organelor statului și dispuneau măsurile politice considerate a fi necesare în toate cazurile.
Acordând o atenţie deosebită sfârşitului regimului totalitar din România, în urma Revoluţiei din 1989, Domnul ACS drd. Flavius-Cristian Mărcău arată că în linii mari, cazul României este unul puternic discutat, având în vedere că încă nu s-a ajuns la o concluzie în privinţa tipului evenimentelor din decembrie 1989, dar, spre deosebire de restul evenimentelor antitotalitare din 1989, manifestaţia din decembrie a pornit iniţial de jos în sus, ulterior protestatarii fiind ajutaţi, prin ordinele emise sau anularea unor ordine, de către diferiţi generali din structurile militare. În acest fel putem înţelege cu uşurinţă deosebirile dintre revoluţiile din celelalte state comuniste şi cea din România condusă de Nicolae Ceauşescu.